Read & Study the Bible Online - Bible Portal
Poor Folk

Poor Folk

by Fyodor Dostoevsky
Poor Folk is an epistolary novel -- that is, a tale told as a series of letters between the characters. And oh, what characters these are! Makar Dievushkin Alexievitch is a copy writer, barely squeaking by; Barbara Dobroselova Alexievna works as a seamstress, and both face the sort of everyday humiliation society puts upon the poor. These are people respected by no one, not even by themselves. These are folks too poor, in their circumstances, to marry; the love between them is a chaste and proper thing, a love that brings some readers to tears. But it isn't maudlin, either; Fyodor Dostoevsky has something profound to say about these people and this circumstance. And he says it very well. When the book was first published a leading Russian literary critic of the day -- Belinsky -- prophesied that Dostoevsky would become a literary giant. It isn't hard to see how he came to that conclusion, and in hindsight, he was surely was correct.
Paperback, 167 pages

Published September 1st 2003 by Wildside Press (first published 1846)

Book Quotes
Dintre toate lipsurile studentului, cea dintîi şi cea mai de seamă era fără îndoială lipsa de respect faţă de tatăl lui. De altfel şi bătrînul era adesea plicticos de n-avea pereche. In primul rînd era peste măsură de curios, în al doilea rînd nu-l lăsa să înveţe, pentru că trăncănea într-una şi punea întrebări prosteşti — lipsite cu totul de temei şi, în cele din urmă, mai venea uneori şi beat. Fiul îşi dezvăţa încetul cu încetul părintele de aceste păcate, adică de dorinţa de a-şi vîrî nasul pretutindeni şi de a trăncăni verzi şi uscate, şi, în sfîrşit, izbuti să-l facă pe bătrîn să-l asculte ca pe un oracol şi să nu deschidă gura fără îngăduinţa lui. Bietul bătrîn nu mai contenea să se minuneze şi să se bucure de Petenka al lui (aşa-i spunea el). Cînd venea să-l vadă, era întotdeauna sfios şi îngrijorat, neştiind pesemne cum o să-l primească fiul şi nu îndrăznea multă vreme să-i calce pragul; dacă mă nimerea pe mine prin apropiere, mă descosea pe puţin vreo douăzeci de minute, întrebîndu-mă cum e cu Petenka al lui? Dacă-i sănătos, în ce ape se scaldă şi dacă nu lucrează cumva la ceva cu totul deosebit ? Şi ce anume face : scrie, citeşte sau cugetă ? Dacă-l îmbărbătam şi-l linişteam îndeajuns, bătrînul îşi lua în cele din urmă inima în dinţi şi intra tiptil-tiptil, deschizînd încetinel uşa, prin care vîra mai întîi capul; dacă vedea că băiatul lui nu se supără şi-i face un semn, trecea binişor în odaie, îşi lepăda paltonaşul şi pălăria — veşnic boţită, găurită şi cu marginile rupte — le atîrna în cuier, cu multă băgare de seamă şi fără zgomot; apoi se aşeza într-un colţ, pe scaun, tot atît de încetişor şi-l mînea din ochi pe Petenka al lui, prinzîndu-i toate mişcările şi căutînd să ghicească în ce toane e. Dacă Petenka nu era cît de cît în apele lui şi bătrînul o vedea, se ridica numaidecît şi spunea : «Eu, Petenka, numai aşa... am trecut doar pentru o clipă. Să vezi... am fost departe şi dacă am trecut pe aici, am intrat să mă odihnesc». Apoi îşi lua tăcut şi supus paltonaşul şi pălăria ponosită, deschidea iar uşa fără zgomot şi pleca, cu un zîmbet silit, ca să înăbuşe durerea strînsă în suflet şi să nu i-o arate fiului. Dar cînd se-ntîmpla ca fiul să-şi primească bine tatăl, acesta nu mai ştia ce să facă de bucurie. Mulţumirea i se citea pe faţă, în purtări, în mişcări. De cîte ori îi vorbea băiatul, bătrînul se sălta puţin de pe scaun şi-i răspundea încet, slugarnic, aproape cu evlavie, căutînd să întrebuinţeze vorbele cele mai alese, adică cele mai caraghioase. Dar, hotărît lucru, vorbirea frumoasă nu prea era de el: se încurca şi se fîstîcea în aşa hal, că nu ştia ce să mai facă cu mîinile şi ce să se facă el singur, şi multă vreme după ce isprăvea, mai bolborosea pentru el răspunsul cuvenit, căutînd parcă să-şi îndrepte greşeala. Dacă izbutea să răspundă cum trebuie, bătrînul se umfla în pene, îşi îndrepta pe rînd jiletca, cravata şi haina şi lua înfăţişarea unui om care-şi cunoaşte preţul. Uneori prindea atîta curaj, îndrăzneala lui mergea atît de departe, că se ridica încet de pe scaun, se apropia de raftul cu cărţi, îşi alegea o carte şi citea pe loc cîte ceva, aşa, la nimereală. Toate astea le făcea cu un sînge rece şi o nepăsare prefăcută, de parcă ar fi avut libertatea să umble întotdeauna în voie prin cărţile fiului său, de parcă ar fi fost obişnuit de cînd lumea cu vorba mîngîietoare a acestuia. Eu însă am văzut odată cu ochii mei cum s-a speriat bietul de el, cînd Pokrovski l-a rugat să nu mai pună mîna pe cărţi. Bătrînul s-a fîstîcit, s-a grăbit, a pus cartea de-a-ndoaselea, apoi a dat să-şi îndrepte greşeala, a întors-o, dar a băgat-o cu cotorul înăuntru; şi toate astea le făcea zîmbind, înroşindu-se şi căutînd să şteargă, cum se pricepea mai bine, urmele fărădelegii.
Pokrovski cerea mereu ceva, cerea stăruitor, vorbind împleticit, cu limba încătuşată de moarte, iar eu nu pricepeam nimic din vorbele lui. Inima mi se frîngea de durere! Un ceas întreg s-a zbătut aşa, chinuit de o dorinţă; se trudea să facă un semn cu mîinile-i răcite şi iar începea să ceară jalnic, cu glasul răguşit şi surd... Dar vorbele lui nu erau altceva decît un şir de bîiguieli fără nici un înţeles, şi iar nu pricepeam nimic. Rînd pe rînd, îi aduceam lîngă pat pe fiecare dintre cei ai casei, îi dădeam apă, dar el clătina trist din cap. în cele din urmă, am înţeles ce voia: mă ruga să ridic storul de la fereastră şi să deschid obloanele. Voia — pesemne — să se mai uite o dată la lumina zilei, la soare. Am tras storul; dar ziua care abia începea era tristă şi mohorîtă ca şi viaţa nefericită a celui de pe patul de moarte, gata să se stingă. Nici pomeneală de soare! Cerul era acoperit de pîcla deasă a norilor, un cer ploios, mohorît, rece. O ploaie măruntă bătea în fereastră şi se prelingea pe geam în şiroaie reci şi murdare. O zi cenuşie, întunecată. Lumina ei slabă abia pătrundea în odaie, luptînd din greu cu flacăra tremurătoare a candelei din faţa icoanei. Muribundul îmi aruncă o privire plină de o nespusă tristeţe şi clătină din cap. Peste o clipă îşi dădu sufletul. Anna Feodorovna a luat asupră-şi grijile înmormîntării. I-a cumpărat lui Pokrovski coşciugul cel mai de rînd şi a tocmit un cărăuş ca să-l ducă. Dar ca să nu rămînă cumva păgubită de cheltuieîde pe care le făcea, a pus mîna pe toate cărţile şi pe toate lucrurile răposatului. Bătrînul a făcut gură, s-a certat cu ea şi la urmă i-a smuls un teanc de cărţi, pe care le-a vîrît în buzunare, în pălărie, pe unde a putut, şi nu s-a despărţit de ele în toate cele trei zile dinaintea înmormîntării, şi chiar şi atunci cînd a trebuit să se ducă la biserică; în tot acest timp, s-a purtat ca un ieşit din minţi, învîrtindu-se mereu, cu o grijă duioasă, pe lîngă sicriu: ba îndrepta cununiţa cu rugăciunea de dezlegare a mortului, ba aprindea cîte o luminare sau schimba alta. Se vedea cît de colo că nu-şi poate opri gîndul asupra niciunui lucru. Nici măicuţa şi nici Anna Feodorovna n-au fost în biserică la prohod. Măicuţa era bolnavă, iar Anna Feodorovna se pregătise să meargă, dar în ultima clipă s-a certat cu bătrînul Pokrovski şi a rămas acasă. Nu ne-am dus decît bătrînul şi cu mine. In timpul slujbei, m-a cuprins dintr-odată o teamă ciudată, un fel de presimţire a viitorului. Abia de am putut rămîne pînă la urmă în biserică, în sfîrşit, coşciugul a fost închis, bătut în cuie, apoi l-au pus în căruţă şi l-au dus. L-am petrecut numai pînă la capătul străzii. Căruţaşul a pornit-o la trap. Bătrînul s-a luat în fugă după el, plîngînd cu hohote. Plînsul lui tremura şi se frîngea din pricina alergăturii. Sărmanul şi-a pierdut şi pălăria, dar nu s-a oprit ca să şi-o ridice. Ploaia îi uda capul, se stîrnise vîntul, măzărichea rece îi biciuia şi-i înţepa obrazul. Dar bătrînul părea să nu simtă nimic şi alerga cînd de o parte, cînd de alta a căruţei, plîngînd într-una. Poalele hainei lui vechi fîlfîiau în bătaia vîntului ca nişte aripi. Din toate buzunarele îi ieşeau colţuri de cărţi. In mîini avea iarăşi o carte mare, pe care o strîngea cu putere. Trecătorii se descopereau şi-şi făceau cruce. Unii se opreau în loc şi priveau cu uimire la sărmanul bătrîn. Cărţile îi cădeau mereu din buzunare, în noroi. Oamenii îl opreau şi-i arătau cartea pierdută; el o ridica şi pornea iarăşi în fugă pe urma sicriului. La colţul străzii i s-a alăturat o bătrînă cerşetoare, care voia şi dînsa să petreacă mortul... Apoi căruţa a cotit şi n-am mai văzut nimic.

品牌集团